Urmează să citești o poveste adresată adulților care vor să slăbească. Așează-te confortabil într-un loc liniștit și citește-o cu inima deschisă. Lasă-te prins în poveste. Ai răbdare cu tine și dă-ți voie să simți toate emoțiile pe care povestea le stârnește în tine. Acordă atenție fiecărei senzații. Poți să te oprești când ai nevoie pentru câteva momente. Îți recomand să scrii sau să desenezi orice simți pe moment despre emoțiile care te vizitează.
În țara aceea, toate femeile sau aproape toate erau preocupate să aibă un corp subțire sau cel puțin așa credeau ele, că sunt îngrijorate. Foarte devreme, în viața lor, li se spusese că trebuie să aibă un corp suplu și înalt, fără excese de forme sau de grăsime.
În acea țară, bărbații erau mai sensibili la corpurile femeilor decât la privirile lor, erau mai atenți la formele lor decât la a le asculta și erau mai atrași de imaginea lor decât de iubirea acestora.
Și bineînțeles, toate lucrurile acestea nu existau pe toată planeta, ci doar în țara despre care vă vorbeam. În acea țară, după cum v-ați dat seama, domnea terorismul kilogramelor. Majoritatea femeilor duceau un război teribil, nu între ele, ci în interiorul fiecăreia dintre ele. Un război fără milă, pentru a mai da ceva la o parte și a mai adăuga ceva în alta parte. Un război nemilos cu kilogramele în plus. Uneori se întâmpla ca unele dintre ele să fie depășite de propriul lor volum, să se simtă invadate, chiar deposedate de kilogramele în plus, repartizate cum nu trebuie.
Altele simțeau o ură imensă pentru acele kilograme prea evidente, dispreț și respingere pentru pliurile pielii, pentru grăsimea aceea urâtă. Era în ele o violență enormă împotriva greutății sau a moliciunii feselor lor, a pântecelui și a pieptului.
Teritoriul favorit al acelei uri, a violenței din acea țară, era baia, dormitorul, locurile intime, iar la masă se ducea cea mai mare bătălie!
Într-o zi de primăvară, o femeie din acea țară se hotărî să-și asculte corpul.
– Nu mai vreau să-mi petrec viața încercând să slăbesc. Nu mai vreau să-mi consum energia cu frica de a nu mânca prea mult sau de a nu mânca destul. Nu mai vreau să-mi petrec ore importante din viață simțindu-mă vinovată pentru că nu am destul sau am prea mult, să mă simt datoare pentru tot. Nu mai vreau să-mi petrec majoritatea timpului întrebându-mă „de ce” îmi torturez corpul cu toata acea mâncare în exces, cu răul pe care i-l fac mereu…
Într-o altă zi, femeia a auzit un poet spunând o frază simplă, care o trezi la realitate:
– Am avut nevoie de mult timp să descopăr că puteam fie să-mi hrănesc viața, fie să continui să o consum. Prefer să o hrănesc, adăugă poetul, să nu o mai consum.
Această frază o urmări zile în șir, înainte să-i atribuie un sens.
– Dar așa este, îmi petrec atât de mult timp și atâta energie pentru a-mi hrăni corpul și nici măcar nu știu cum să-mi hrănesc propria viață!
Înțelesese că era mai important să-și hrănească corpul pentru a supraviețui, pentru a face față. Și că nu era de dorit să-și chinuie corpul și nu trebuia sa-i fie rușine de el, să simtă față de el furie sau tristețe.
Putea să-și ia viața în propriile mâini, cu toată forța, fără să fie nevoie să aibă o contragreutate în corpul ei. Putea să consume fericire, fericirea de a fi vie și nevătămată.
În acea seară, își invită propria sa Viață la cină.
– Viața mea, în seara aceasta ești invitata mea de onoare.
A pus cea mai frumoasa față de masă, două farfurii, două furculițe, două pahare, două lumânări și a pregătit o cină excelentă.
Mai întâi o servi pe Viața ei, cu grijă, alegând fiecare bucățică, fiind atentă la prezentare, iar apoi se servi pe ea, în farfuria corpului ei.
După acea experiență totul se schimbă în viața ei.
Acum știa că putea să-și hrănească viața cu mii de stimuli, cu mii de invenții, cu multă creativitate și tandrețe. Printr-o mulțime de mici gesturi și priviri pline de respect pentru partenerul cel mai fidel din existența sa, propriul ei corp. Descoperise că putea să hrănească acel corp cu viață, mai degrabă decât cu angoase și supărări.
Găsise chiar și o expresie doar pentru ea:
– Să arăți în fiecare zi bucurie și tandrețe propriei tale Vieți.
Le mărturisi prietenilor săi:
– Nu mai puteam să-mi continui viața îngrășându-mă.
Astăzi îmi trăiesc viața fără să o consum, îmi trăiesc existența, dăruindu-i… viață.
Ia o pauză!
Scrie sau desenează dacă simți nevoia.
Povestea pe care tocmai ai citit-o este o poveste terapeutică scrisă de Jaques Salomé, psiholog francez specializat în studiul relațiilor umane și al procesului de comunicare. Povestea a fost publicată în volumul „Povești pentru a ne vindeca. Povești pentru a crește”, Editura Ascendent, 2007 (pag. 31-34).
